Ziua 2:
Dupa micul dejun (vesnica paine cu pateu si ardei), am pornit pe creasta stancilor. Ne-am oprit la o borna vopsita in culorile ungariei. Povestea cu borna e ca proferorul, care venea aici an de an, o gasea vopsita ba in culorile romaniei, ba in culorile ungariei. Cand-cum, dupa cum bate vantul. Acum satul Rimetea e format mai mult din unguri si pot sa spun ca am intrebat pe un satean ceva in romaneste si nu a inteles, caci mi-a raspuns ceva in ungureste si nu am inteles eu…
Ceva mai departe, tot de pe creasta calcaroasa, vedea in departare ruinele unei cetati. Din pacate nu i-am retinut numele.
Ne-am intors la corturi, dupa ce pe drum ne-am mai minunat de plante protejate aflate aici sus, unde nu le deranjeaza nimeni, o soparla, un fluture rar, si cochilii de melci. La corturi vegheau cativa mesteceni. Folcul a inceput sa arda si lemnele paraiau. Un coleg mai experimentat avuse intuitia sa ia cu el un vas in care sa faca pe foc o supa calda. La racoarea de acolo din varf, mergea de minune! Am tinut minte ideea si la urmatoarea aventura am plecat cu oala dupa mine.
Dupa cina, in jurul focului ne-am adunat sa ascultam chitara. O dara calda din foc venind, o stea pe cer scaparand, si vuiet de vant in tonuri de chitara.
Mai tarziu in noapte, dupa ce ne-am incalzit de la o bauturica sau doua, imi aduc aminte vag ca s-a intamplat o “nunta” intre un coleg si o colega, si am “jucat” toti in jurul focului pana spre dimineata. Desi nu-mi aduc aminte bine, stiu ca a fost o petrecere pe cinste.

Ziua 3:
Astazi coboram si noi in sat sa vedem cum se vede stanca noastra de jos, de pe partea celalta (care s-a dovedit mai abrupta decat cea pe care am urcat). Uitandu-ma in jos, mi-am spus: pai pe aici nu pot sa cobor decat de-abusilea. Si chiar asa am facut. Cum am dat de putina iarba moale, m-am rostogolit la vale pana am ametit, chicotind si razand. Privelistea de aici era superba. Un parau clistalin curgea la poalele rapei, si imediat dupa el incepea satul. Curat, ordonat, se vedea ca e mana de unguri. O trasura era pregatita sa plimbe turistii. Adica turisti normali, nu ca noi. Noi…am intrat in barul satului. Am gasit, pe langa o bautura racoritoare si revigoranta, chiar si paine de casa, proaspata si buna.
Totate bune si frumoase, pana cand mi-am dat seama ca rapa aia abrupta trebuie urca si innapoi la corturi. Am fost avertizati ca se aluneca pe pietrisul format intre stanci. Asa ca, incet, cu pasi marunti si cautand cu grija puncte de sprijin, am innaintat in sus. Din cand in cand, imi intorceam privirea in spate catre sat, apoi spre pietrele de sub mine si parca nu-mi venea sa cred unde sunt.

Ultima Zi:
In ciuda vaitaturilor mele pentru urcusurile si coborasurile facute, acum parca nu-mi venea sa strang cortul si toate cele. Nu stiu cum am reusit, dar, am legat cumva izolirul in asa fel incat nu am mai avut probleme la coborare. Sau poate mi s-a parut mai usor doar pentru ca nu ne-am intos pe acelasi drum, ci pe unul mai lin. Plus ca am scapat de toate conservele si parea acum mai usor. Ploua putin, dar aveam pelerina. Drumul de intoarcere era prin sate. Cred ca am trecut prin vreo 6-7 sate, unul dupa altul. Nu se comparau cu Rimetea. Acestea erau sate de romani, cu drumuri proaste, in care ne-am bagat in noroi pana la glezne, case parajinite, dezordine. Scopul acestui drum de intoarcere era sa ajungem la un punct, sus pe un deal, de unde vedem serpuind raul Aries in lumina apusului. De la poalele acestui deal am luat trenul inapoi spre Cluj.

Parintii: Trebuie sa faci facultatea de studii economice!
Eu: NU! Vreau politehnica si stiinta mediului
Parintii: O sa-ti faci casa pe terenul din Cluj
Eu: Ba nu! O sa ma mut in alt oras
Parintii: Nu-ti mai pierde timpul cu “afacerile” pe internet
Eu: Ba da, o sa-mi folosesc timpul cu asa ceva
————————-
Apoi, in 2008, dupa ce lumea s-a prabusit, a sunat telefonul: Vreti sa lucrati in contabilitate?
Eu: Da…. de ce nu… doar trebuie sa platesc chiria…
Un an mai tarziu: Vrei sa muncesti mai mult in contabilitate? Vrei sa stai la 2 camera in loc de garsoniera?
Eu: Da…. mai sus, mai bine, si a inceput sa-mi placa (oare??!?!?!)
Vrei sa faci si o facultate in domeniul acesta?
Eu: Da, o hartie in plus imi trebuie daca continui pe drumul asta…
Doi ani mai tarziu: Vrei sa muncesti si mai mult in contabilitate? Doar acum trebuie sa platesti rata la banca pentru apartamentul de 3 camere.
Eu: Ma mai gandesc…. cred ca… NU!

Ma mai gandesc, cred ca NU

Acest “ma mai gandesc, cred ca nu NU” vine dupa o perioada de doar 2 luni in care m-am intrebat cum am ajuns aici, de ce am lasat in urma tot ce era frumos si bun in viata mea.
Am inceput sa observ ca nu mai zambesc atunci cand ma uit in oglinda, ca nu mai simt vantul prin par ca atunci cand eram pe varfuri de munte, ca nu am mai facut fotografii cu lunile, si cate si mai cate am inceput sa observ.
Ce fac eu aici?
De ce oare nu am observat mai repede ca ma risipesc pentru lucruri trecatoare?

Candva in 2006 a inceput sa se rupa ceva in mine, si apoi, in 2008, s-a rupt de tot. De atunci, n-am mai luat nici o decizie cu inima, ci doar condusa de ratiune. Nu m-am mai avantat in vartejul vietii, in lupta pentru vise, ci, in schimb, am intrat pe prima usa care s-a deschis in fata mea. Chiar daca decizia initiala a fost justificata, nu pot spune acelasi lucru si despre continuare. Prin urmare nu am nici o scuza.

Am de ales, si aleg sa traiesc

Acum insa simt ca ruptura s-a vindecat. Si odata cu vindecarea, simt ca ACUM AM DE ALES.
In fata mea este o usa aurita, larg deschisa. Dar nu vreau sa ii pasesc pragul. Dincolo de ea nu e altceva cat moartea prin sinuciderea pasiunii. Vreau sa caut cheia pierduta a usii de lemn din spatele meu.
Nu e niciodata prea tarziu sa te intorci pe drumul bun. A fost…ca o pauza. Obosisem de atata lupta intre pasiunea mea si mediul otravitor din jur. Acum e timpul pentru alchimie. Aerul are alt gust. Imi aud inima batand. O aud si ii vorbesc. Traiesc si nu-mi mai pasa de otravuri.

Un om si un caine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumusetea zilei, cand, deodata, isi dadu seama ca, de fapt, murise. Isi aducea acum clar aminte ca murise, iar cainele, care mergea langa el, murise chiar cu mai multi ani in urma… Se intreba: ” Oare unde duce drumul asta?”…
Dupa o vreme, ajunsera amandoi in dreptul unui gard inalt de piatra.
Privindu-l mai indeaproape, vazu ca era facut dintr-o marmura foarte fina.
Mai sus, pe colina, gardul era intrerupt de o arcada care stralucea in soare.
Ajunsera acolo si vazu ca era incrustata cu perle, iar aleea care ducea spre ea parea pavata cu aur. El si cainele sau se apropiara de poarta si atunci observa, intr-o parte, un om sezand la un birou .
Il intreba:
- Scuzati-ma, unde ne aflam ?
- Aici e raiul – raspunse acesta.
- Minunat, zise omul, pot sa va rog sa ne dati putina apa ?
- Bineinteles, intrati inauntru. Am sa trimit imediat vorba sa vi se aduca
niste apa cu gheata. Facu un gest si poarta incepu sa se deschida.
- Prietenul meu, poate intra si el ? – intreba calatorul aratind inspre caine.
- Imi pare rau, dar noi nu acceptam animale.
Omul se gandi o clipa, apoi se intoarse si isi continua calea pe care pornise, impreuna cu cainele sau.
Dupa inca o lunga plimbare, pe varful unei alte coline, pe un drum prapadit de tara, dadura de o ferma, a carei poarta parea ca nu avusese zavor niciodata. De gard, nici nu mai era vorba. Se apropie si vazu un barbat sezand rezemat de un copac si citind o carte.
- Scuzati-ma ! – i se adresa el. Aveti cumva putina apa?
- Da, desigur… e o cismea ceva mai incolo.
- Si pentru prietenul meu ? – zise, aratand catre caine.
- Trebuie sa fie si o strachina, chiar langa cismea.
Trecura de poarta si ajunsera la o cismea veche, cu pompa. Omul si cainele baura pe saturate. Dupa ce terminara, se inapoiara la omul de sub copac.
- Ce loc este acesta ? – intreba calatorul.
- Acesta este raiul.
- Sunt total incurcat. Un cetatean, ceva mai jos, pe drumul asta, mi-a zis ca raiul este acolo unde era el.
- Te referi la locul acela cu alei de aur si zid de marmura ?… Acela e iadul.
- Si nu va deranjeaza ca ei folosesc acelasi nume ca si dumneavoastra ?!…
- Din contra, suntem fericiti ca ei ii triaza mai intai pe cei care sunt gata sa-si lase in urma prietenii cei mai buni.

Treaza sunt dar inca nu cred
Stand pe un pod subred
Deasupra unui lac neted

Pentru ca am o barca in aval
E prea greu sa o aduc la mal
Si nu pot sa plec cu ea pe val

Cat mai pot treaza sa stau fix
La umbra unui phoenix
Ivit din cenusa ca de onix

(27.09.2011)

(2002-2003)

(08.05.2003)

(20.04.2003)