Ziua 1:
Dimineata devreme, in statia de autobuze de la Baba Novac, Cluj-Napoca. Nu avem un rucsac prea serios, asa ca am legat izolirul orizontal deasupra rucsacului, venindu-mi cumva in dreptul cefei. Mare greseala… aveam sa constat cateva ore mai tarziu. Conserve de pateu, branza si paine, ceva dulce si apa la indemana.
Fiind vorba de o practica de cateva zile, simteam greutatea rucsacului ca ma apasa inca inainte sa urc in autobuz.
Am mers cam o ora cu autobuzul, si toti batranii sateni se uitau ciudat la noi. Am coborat in plin camp. Cat vedeai cu ochii in apropiere erau doar culturi si iarba deasa, apoi se zareau dealuri in departare. Unde e muntele? – ma intrebam eu.
Am inceput sa mergem spre dealuri, si abia cand am ajuns la ele am facut prima pauza. Inca imi e bine…dar totusi… unde e muntele?
Apoi a inceput urcusul dealurilor. Si odata cu urcusul a inceput si izolirul meu sa se zdrangane stanga-dreapta-stanga-dreapta. Centrul de greutate mutandu-mi-se dintr-o parte in alta, simteam neaparat nevoia sa ma opresc sa-mi trag sufletul. Dar eram si asa in urma si nu-mi permiteam sa ma pierd de grup. Dupa una sau doua pauze, am ajuns pe varful celui de-al doilea deal, in ciuda ametelii si palpitatiilor din cauza efortului de a ma tine pe picioare cu rucsacul buclucas, am vazut si muntii undeva departeeeeeee…..
In momentul acela nu credeam ca o sa rezist pana acolo. Profitam de fiecare pauza ca sa mai aranjez putin centrul de greutate, fixand izolirul cat mai bine posibil.
Aproape am ramas si fara apa, am gasit totusi un izvor la poalele muntelui. Nu era timp de zabava daca vroiam sa ajungem la destinatie inainte de lasarea intunericului. Da, de la ora 10 dimineata cand ne-am dat jos din autobuz si pana la 20-21 seara am marsaluit incontinuu.



Ultima parte a fost si cea mai abrupta, dar gandul ca in momentul in care vom fi sus e gata si calvarul meu, m-a facut sa imi pun in miscare toti muschii cu ultimele puteri. La urma urmei, constatasem ca mai bine urc in patru labe decat sa merg balanganind izolirul. Plus ca privelistea stancilor de aici merita efortul. Profersorul incepuse demult sa arate plante si gaze in stanga si dreapta, si acum, cand am ajuns la stanci, ne-a promis o intreaga lectie geologica si geomorfologica in a doua zi.
Gata, cum am ajuns sus la locul de campare, m-am trantit pe jos si am amortit acolo minute bune pana a inceput sa intre frigul in mine, timp in care ceilalti deja au ridicat o parte din corturi.
Ah… prima mea montare de cort. Evident, a fost nevoie de ceva ajutor.
Deja ma gandeam cum sa leg izolirul la coborare.
Cu toate ca eu eram franta, unii inca mai aveau putere si s-au hotarat sa coboare stancile pe partea cealalta, pana in satul Rimetea, sa se aprovizioneze cu una alta de la magazin. Cei care am ramas, ne-a fost teama ca nu vor mai gasi drumul pe intuneric innapoi. Si intr-adevar, unii s-au cam pierdut si au ajuns abia tarziu inapoi la cort, bajbaind prin intuneric.
Ziua 2:
Dupa micul dejun (vesnica paine cu pateu si ardei), am pornit pe creasta stancilor. Ne-am oprit la o borna vopsita in culorile ungariei. Povestea cu borna e ca proferorul, care venea aici an de an, o gasea vopsita ba in culorile romaniei, ba in culorile ungariei. Cand-cum, dupa cum bate vantul. Acum satul Rimetea e format mai mult din unguri si pot sa spun ca am intrebat pe un satean ceva in romaneste si nu a inteles, caci mi-a raspuns ceva in ungureste si nu am inteles eu…
Ceva mai departe, tot de pe creasta calcaroasa, vedea in departare ruinele unei cetati. Din pacate nu i-am retinut numele.
Ne-am intors la corturi, dupa ce pe drum ne-am mai minunat de plante protejate aflate aici sus, unde nu le deranjeaza nimeni, o soparla, un fluture rar, si cochilii de melci. La corturi vegheau cativa mesteceni. Folcul a inceput sa arda si lemnele paraiau. Un coleg mai experimentat avuse intuitia sa ia cu el un vas in care sa faca pe foc o supa calda. La racoarea de acolo din varf, mergea de minune! Am tinut minte ideea si la urmatoarea aventura am plecat cu oala dupa mine.
Dupa cina, in jurul focului ne-am adunat sa ascultam chitara. O dara calda din foc venind, o stea pe cer scaparand, si vuiet de vant in tonuri de chitara.
Mai tarziu in noapte, dupa ce ne-am incalzit de la o bauturica sau doua, imi aduc aminte vag ca s-a intamplat o “nunta” intre un coleg si o colega, si am “jucat” toti in jurul focului pana spre dimineata. Desi nu-mi aduc aminte bine, stiu ca a fost o petrecere pe cinste.
Ziua 3:
Astazi coboram si noi in sat sa vedem cum se vede stanca noastra de jos, de pe partea celalta (care s-a dovedit mai abrupta decat cea pe care am urcat). Uitandu-ma in jos, mi-am spus: pai pe aici nu pot sa cobor decat de-abusilea. Si chiar asa am facut. Cum am dat de putina iarba moale, m-am rostogolit la vale pana am ametit, chicotind si razand. Privelistea de aici era superba. Un parau clistalin curgea la poalele rapei, si imediat dupa el incepea satul. Curat, ordonat, se vedea ca e mana de unguri. O trasura era pregatita sa plimbe turistii. Adica turisti normali, nu ca noi. Noi…am intrat in barul satului. Am gasit, pe langa o bautura racoritoare si revigoranta, chiar si paine de casa, proaspata si buna.
Totate bune si frumoase, pana cand mi-am dat seama ca rapa aia abrupta trebuie urca si innapoi la corturi. Am fost avertizati ca se aluneca pe pietrisul format intre stanci. Asa ca, incet, cu pasi marunti si cautand cu grija puncte de sprijin, am innaintat in sus. Din cand in cand, imi intorceam privirea in spate catre sat, apoi spre pietrele de sub mine si parca nu-mi venea sa cred unde sunt.
Ultima Zi:
In ciuda vaitaturilor mele pentru urcusurile si coborasurile facute, acum parca nu-mi venea sa strang cortul si toate cele. Nu stiu cum am reusit, dar, am legat cumva izolirul in asa fel incat nu am mai avut probleme la coborare. Sau poate mi s-a parut mai usor doar pentru ca nu ne-am intos pe acelasi drum, ci pe unul mai lin. Plus ca am scapat de toate conservele si parea acum mai usor. Ploua putin, dar aveam pelerina. Drumul de intoarcere era prin sate. Cred ca am trecut prin vreo 6-7 sate, unul dupa altul. Nu se comparau cu Rimetea. Acestea erau sate de romani, cu drumuri proaste, in care ne-am bagat in noroi pana la glezne, case parajinite, dezordine. Scopul acestui drum de intoarcere era sa ajungem la un punct, sus pe un deal, de unde vedem serpuind raul Aries in lumina apusului. De la poalele acestui deal am luat trenul inapoi spre Cluj.
